Să uităm de supărarea
Ce’ n vreme s’a adunat.
Să ne bucurăm de soare
Şi de timpul minunat!
Ghioceii din zăpadă
S’au desprins de’a iernii vreme,
Toată lumea să îi vadă
Culegându’i mai devreme.
Toporaşii se închină
Gingaşelor lăcrimioare.
Raze pline ne alină
De a noastră supărare.
Brotăcei ce dorm la soare
Cu un pui de somn se scot!
Viorele, lăcrimioare,
De te uiţi sunt peste tot.
Pe maidanul unde mieii
Iar cu toţii s-au găsit,
Vezi gingaşii ghioceii
Într’un număr înmulţit.
Ciocârlia ne încântă
În copac, cântând la poale.
Ne luăm frumos la trântă
Pe verdeaţa scundă în vale.
Par vâslaşi pe marea albastră,
Păsările călătoare,
Sub privirea vie’a noastră
Plină de’mprimăvărare!
De dureri înlăcrimată,
Şi-asta nu numai o dată,
E mămica, bat-o vina
Ce a soarelui îi lumina.
Nopţi la rând, tot nedormită,
De lungi doruri chinuită.
Mama este, că fireşte,
La noi toţi ce se gândeşte.
Suferinţa ne-o alină
Cu o mică aspirină
Şi c-un ceai călduţ din plante
Din pădure căutate.
Mama noastră nu ne lasă
Să ne chinuim în casă
Cu dureri de cap, burtică.
Mamei tare îi e frică!
Nu ne lasă să murim,
Singuri să ne chinuim.
De ne-e rău cheam’ o salvare,
Ori ne cară în spinare!
Mama e o rază vie
Ce tristeţea o învie.
Pe ea s-o iubim că-i una
Oferindu-i în noapte, luna.
Mama haine rupte coase,
Face prăjituri gustoase
Şi ghiozdanele le spală
Să le luăm ca noi la şcoală.
Numai ea rabdă de foame
Suferind ca orice mamă.
Ea îi mama grijulie,
Poftele făcându-ţi ţie.
S-o iubim cum se cuvine,
Dacă nu noi, fii, cine?
Şi să-i mulţumim o viaţă
Fiindcă ea-i cea mai măreaţă.
Clipe bune, clipe grele
Mama a trecut prin ele
Şi nicicând plecându-şi capul
Pentru un motiv sau altul.
Păi să punem deoparte
Tot defectul ei, nepoate.
A greşeală omenească
Că mult n-o să ne priască!
Haina-n mâini o spală
Fără oboseală,
Să o iei curată
Fără nicio pată.
Face de mâncare
Cât e ziua de mare.
Numai ea, mămica,
De una singurică.
Carnea o prepară
Dulce, ca la ţară.
Pentru orice gură
C-un pic de untură.
Pâine la cuptor
Bagă tot de zor.
Face şi gogoşi
Fiilor voioşi.
Ea e mucitoare,
Deloc n-are stare.
Nu stă jos o clipă,
Faci cu ea echipă!
N-are stare, cică
palmele-o furnică.
E o gospodină
Precum o alibină.
Bate la covoare
Chiar de nu e soare.
Cât munceşte mama
Nici nu vă daţi seama.
Alti copii o critică,
Nici nu-i ştiu de frică.
Toţi văd, aşadar,
O muncă în zadar.
Vai, săraca mamă
Tremură de teamă!
Şi tu-i râzi prosteşte.
Pentru ce te creşte?
Zi şi noapte, întruna
Munceşte de una.
Iar tu te-ntăreşti,
Nici nu-i mulţumeşti.
Rufe îţi chiteşte,
Loc lor le găseşte
Şi mai spală vase,
Ce lucruri frumoase!
Când ea iţi vorbeşte
În ochi te priveşte.
Ştie când greşeşti
Şi ce om tu eşti!
Cu un sufleţel curat
Oricând ţie împrumutat,
Şi cu-obraji plini de culoare
Mai aprinşi ca mândrul soare,
Este mama noastră dragă
Şi cu vocea cea întreagă.
Fericit e ăl ce-o are
Mai ales la supărare!
Este trist dacă n-ai mamă
Cine să te bage-n seamă?
Mama noastră-i alinarea
Ochi deschişi, precum îi marea.
Mama este raza plină
Şi fiinţa cea divină,
Gata cu bune şi rele
De-a te scoate din belele.
Mama-i a noastră speranţă,
Să-i dăm multă importanţă
Şi s-o lăudăm de bine,
Nu s-o facem de ruşine!
Ea este în cas’ stăpâna,
Rufele spălând cu mâna.
Gătind zi de zi mâncare
Cu efort şi cu sudoare.
Mama este delicată,
Pentru ce-o faci supărată?
Ia decizii ca atare
Chiar de inima o doare.
Mama-i pacea mută-a noastră,
Soarele viu în fereastră.
Şi chiar de se mai ascunde
Ne priveşte de oriunde!
Pe ascuns fumează,
Ochii-i lăcrimează.
Fumul scos pe nări
E de supărări.
Plânge la fereastră
Din cauza noastră,
Mult c-o supărăm.
Însă noi uităm!
De ceva o-nţeapă
Zahăr pune-n apă.
Şi se pune-n pat
Cu trupu-ncordat.
Termină o ţigară
Şi alta într-o seară.
Nici gand nu s-astâmpără,
Ceva tare-o supără.
Tremură căci, toată,
E o mamă biată
Şi-n unele stări
Sânge-i dă pe nări.
Inima de-o lasă
De ea nu îi pasă,
Se consumă lent
C-un pachet de Kent.
Plânge uneori
De te iau fiori.
Îşi blestemă viaţa
Cât e dimineaţa!
Nu pot să-i uit privirea-i dulce
Şi chipul său de zâmbet plin.
Simt inima cum mi se strânge
De dorul crinului senin.
Am întâlnit-o pe-o colină
N-am îndrăznit să-i spun nimic.
Poate că eu eram de vină,
Poate că ea nu pot să zic.
O urmărea cum mergea-agale,
Nu mai vedeam nimic în jur...
Doar, uneori, întrebătoare
Îmi întorcea un zâmbet pur.
Însă ce-a fost s-a dus pe dată,
Şi timpul trece ne-ncetat.
Vai, la un dans aceeaşi fată
Întâmplător s-a arătat!
Nu ne-am putut frâna pornirea,
Şi-n seara aceea am tot dansat.
Simţeam, alăturea, iubirea
Plutind pe valuri, legănat.
Simţeam dragostea firii sale
Şi pieptu-i parcă desenat.
O, cum de ai apărut în cale
Şi-n mreje tu m-ai fermecat!
Ne-am despărţit cu greu.Şi oare
am s-o mai întâlnesc vreodat’?
S-a dus s-a dus la Satu-Mare
Dar mi-a rămas de neuitat.
Nu pot să-i uit privirea-i dulce
Şi chipul său de zâmbet plin.
Inima mea mereu s-aprinde
De dorul crinului senin.
Melancolie tomnatică
Începe cu o frunză… ieri vie, astăzi moartă
Şi zecile-i surate urmează aceeaşi soartă,
O palidă lumină străbate printre nori,
E un tablou de toamnă ce iar îmi dă fiori.
De prin copacii rari, au început să cadă
Ca nişte bărci tăcute, dar fără de lopeţi,
Şuvoi de frunze luate de vântul de-altădată,
Ascuns prin văi şi dealuri, gemând printre scaieţi.
Zilele scurte şi-au răsturnat clepsidra
Iar serile-s rănite şi fără de-amintiri,
Tomnatice miresme ne-nvăluie-n simţiri,
Când sufletul cel trist îmbrăţişează tinda.
De la fereastră aud… un murmur ca de ploaie,
Şi rece-i picătura ce mâna mi-o atinge,
S-aude un cântec vechi, ce vine de prin basme,
E sunetul de toamnă ce inima îmi frânge.
Dobrin Alina Camelia
Clasa a VI – a C